DPDV Psihologic – Recenzie film – Rouge (1994)

DPDV Psihologic – Recenzie de film

Trois couleurs: Rouge (1994) – Krzysztof Kieślowski

NOTĂ (de citit înainte): Autorul acestor recenzii nu este un specialist în critică de film și nici nu pretinde acest lucru (spre deosebire de CTP). Pe cale de consecință, perspectivele enunțate în această secțiune a site-ului reprezintă doar părerile unui psiholog clinician și psihoterapeut care (1) a avut mult timp la dispoziție pentru a consuma un spectru vast de produse aparținând celei de-a șaptea arte; și (2) a predat o bună perioadă de timp la masterul de Art-Terapie al UNATC. Sunt sau nu părerile mele relevante pentru cineva ? Răspunsul la întrebarea anterioară, bineînțeles, îl va da fiecare cititor în parte. Eu sper doar ca aceste texte să ajute noua generație să descopere filme mai puțin cunoscute; filme ce adresează teme care ocupă un perimetru depărtat de curentul principal al comercialismului. Astfel, voi încerca să includ în această secțiune doar producțiile considerate aproape în mod unanim capodopere de către critici, care reușesc concomitent să includă în țesătura lor intelectuală teme cu însemnătate pentru un psiholog sau un filozof. Acestea fiind spuse…bon appétit!

PREAMBUL

            Ce forță aduce oamenii împreună ? Este vorba de ceea ce numim în mod generic “destin” sau mai degrabă cel mai important factor din viața noastră e reprezentat de roțile norocului ? Oare ne alegem prietenii și partenerii romantici în virtutea unui calcul matematic, al unui impuls natural fundamentat pe intuiția asemănării genetice și a familiarității comportamentale, sau ei pur și simplu se întâmplă să fie acolo atunci când suntem traversați de teama singurătății ?

Multe persoane își pun astfel de întrebări în decursul vieții, răspunsurile lor fiind la fel de variate ca trăsăturile de personalitate. Cumva, însă, cred că deși cunoaștem adesea impactul întâmplării în influențarea dinamicii existenței noastre, ceva inerent atrăgător se găsește în povestea “destinului”. În fond, suntem învățați de mici că eroii filmelor și ale desenelor animate sunt meniți să se întâlnească, să trăiască și să moară împreună. De la “Symposium” al lui Platon (1961: 526-574), la literatura ebraică mistică (Lech Lecha, 91b) și până la Jane Eyre, mitul sufletului pereche traversează cultura umană asemeni unui metaforic notocord al inconștientului colectiv. În mod nesurprinzător, studiile realizate de psihologi în ultimul deceniu susțin empiric această afirmație. Mai precis, se pare că cu cât sentimentul de pasiune este mai intens manifestat într-o relație romantică, cu atât mai mult cred și partenerii în ideea determinismului cauzal (Boudesseul et al.,2016). Găsirea sufletului pereche, totuși, spunea rabinul Yochanan în Sota 2a și Sanhedrin 22a, este echivalentă ca efort cu miracolul înfăptuit de Moise la Marea Roșie. Redus la esență, același mesaj este transmis și de capodopera lui Kieślowski analizată în eseul de față: “este posibil oare să reparăm o greșeală făcută acolo sus?” (Kieślowski, 1994).

Trois couleurs: Rouge (1994), merită spus de la bun început, este nu doar ultimul film din trilogia realizată de Krzysztof Kieślowski cu finanțare franceză, ci și ultimul film din repertoriul regizorului polonez cunoscut internațional pentru Dekalog (1989). Kieślowski, din nefericire, avea să decedeze în mod regretabil doi ani mai târziu ca urmare a unui atac de cord generat, cel mai probabil, de o viață dominată de abuz sever de alcool și de nicotină. Tot de la bun început merită spus că în prezent, cel puțin, Trei Culori: Roșu reprezintă și singurul film (alături de Cetățeanul Kane al lui Orson Welles) care deține o rată de 100% a recenziilor pozitive pe site-ul Rotten Tomatoes, dar și un scor de 10/10 pe Metacritic. V-am captat atenția ? Notele oferite de critici, evident, nu sunt o măsură imuabilă a calității. Chiar și așa, însă, merită (cred eu) să examinăm mai profund temele centrale ale ultimului film realizat de Kieślowski, pe care Norman N. Holland l-a numit cândva: “cel mai complex și mai profund film pe care l-am văzut vreodată.”

Dacă nu ați intuit încă din preambul, Trois couleurs: Rouge este în esență un film despre dragoste, conexiuni și relații. “Roșu” doar este culoarea fraternității (fraternité), nu? Particularitatea remarcabilă a lui Rouge, însă, ține de felul în care el reușește să evite cu succes multe din clișeele uzuale ale filmelor romantice, având ca final cel mai mare clișeu al filmelor romantice. Mai articulat, după cum puncta în mod elocvent și Roger Ebert în recenzia sa dedicată întregii trilogii a lui Kieślowski, Roșu este un film prin excelență anti-romantic (Ebert, 2003). Formula clasică o cunosc toți: două persoane se întâlnesc, se plac, se despart, suferă după despărțire, ocazional fac sex cu alte persoane (Hollywood-ul nu ține cont de HPV, se pare), iar apoi revin împreună, clădindu-și noua relație pe o fundație solidă a înțelegerii. Chiar și filmele atipice, precum Eternal Sunshine of the Spotless Mind (2004), urmează acest șablon îndeaproape. În Rouge, pe de altă parte, personajele “menite să fie împreună” nu se întâlnesc niciodată și, pe cale de consecință, nu suferă, nu fac sex, nu se sărută și nici nu își spun vreun cuvânt pe tot parcursul celor 99 de minute. Ele trec unele pe lângă altele, câteodată despărțite de spațiu, câteodată de timp, întotdeauna de șansă.

DESTIN ȘI ÎNTÂMPLARE

Prima facie, Trei Culori: Roșu are o intrigă extrem de simplă ca nucleu. Dacă aș fi forțat să o rezum în câteva fraze, ea ar fi complet subscrisă coordonatelor realismului. Mai precis, o tânără domnișoară (Valentine) care lucrează ca fotomodel în Geneva, își așteaptă iubitul să se întoarcă din Anglia când, într-o noapte obișnuită, ea lovește cu mașina ciobănescul german (Rita) al unui judecător ieșit la pensie (Joseph Kern). Ceea ce urmează pe parcursul următoarelor 85 de minute se desprinde profund, însă, de perimetrul realismului.

Kieślowski, un regizor care a cochetat cu succes cu tema religiei în Dekalog (1989), investește în mod vădit personajele cu greutate biblică. Kern (care înseamnă nucleu, centru, sămânță sau piatră în germană) poate fi ușor interpretat drept YWHW, dumnezeul vindicativ al Vechiului Testament. Trecând de profesie, personajul lui Jean-Louis Trintignant aproximează adesea o cunoaștere asimptotică omniscienței. Într-o scenă cheie din prima jumătate a filmului, spre exemplu, Valentine observă cum Kern ascultă conversațiile telefonice ale vecinilor săi, cunoscându-le toate păcatele, de la trafic de droguri la adulter. Kern, de asemenea, este un adept al determinismului, convins de ideea că liberul arbitru pe care o promovează Valentine este doar o iluzie. Pe scurt: ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla !

Fiind realizat în anul 1994, pe vremea când majoritatea telefoanelor utilizate erau fixe, Trei Culori: Roșu se depărtează de realism cu fiecare cadru în care Joseph Kern apare. Cu tehnologia avută la dispoziție atunci, capacitatea personajului jucat de Trintignant de a-și asculta vecinii era pur și simplu imposibilă. Firele de conexiune, desigur, pot fi ușor interpretate drept o metaforă a omniprezenței, viz. degetele pe care demiurgul le aruncă spre univers. În mod similar, căștile par a fi o metaforă a omniscienței. Kern devine, astfel, gardianul suprem din panopticul gol. Asemeni lui Prospero din Furtuna lui William Shakespeare, judecătorul a rejectat lumea și cunoaște viitorul. El, așadar, este nu doar un deus absconditus (n.a. Dumnezeul absent), ci și un deus otiosus (Dumnezeul inactiv). Cum arată lumea cu un astfel de creator, vă întrebați ? Răspunsul oferit de Kieślowski pare a gravita în jurul ideii de haos total, cel puțin atunci când vine vorba de dragoste.

S-a spus adesea în critica de specialitate că sarcina filmului este să ne arate, nu să ne spună. Astfel, dacă ceva poate fi exprimat mai bine printr-un vector diferit, atunci înseamnă că ideea în sine nu și-a găsit forma optimă de a fi transmisă. Filmul, evident, nu este un mediu propice pentru a promova argumente filozofice. În fond, după cum sugera și Tim Crane (2003), este complet imposibil să reprezinți pictural operatori logici înlănțuiți în silogisme. Rouge a lui Kieślowski reușește, totuși, să utilizeze adecvat și subtil imaginile pentru a comunica domnia norocului și a întâmplării într-un univers al unui deus otiosus. Mai precis, în paralel cu povestea lui Valentine și a judecătorului Kern, se desfășoară viața lui Auguste, un tânăr student la drept care se pregătește să dea examenul pentru intrarea în profesie. După cum vom afla în cel de-al treilea și ultim act al filmului, Auguste este, de asemenea, victima infidelității partenerei lui ahtiată după bani și poziție.

Ca spectatori, undeva în spatele creierului – acolo unde se intersectează componenta logică și cea emoțională – ne dorim ca Valentine și Auguste să fie împreună. Așa am învățat din alte filme romantice și așa, am putea spune, ar fi dezirabil să se întâmple. “Tout va pour le mieux dans le meilleur des mondes”, ar grăi Leibniz. Mai articulat formulat, ea este o tânără cu Agreabilitate ridicată (n.a. atunci când psihologii vorbesc despre acest construct cu A mare, ei se referă la ceva parțial diferit de termenul colocvial), iar el este un tânăr loial, dornic să-și întemeieze o familie. Din nefericire, însă, ei nu ajung să se intersecteze. Mai detaliat, o analiză a imaginilor relevă faptul că Auguste și Valentine nu ocupă niciodată același cadru în cele 99 de minute ale lui Rouge. Câteodată el trece la două secunde cu mașina pe lângă ea. Altă dată, ea trece. Altă dată, camera reușește să sugereze subtil faptul că cei doi ocupă spații diferite, în clădiri diferite aflate la doar câțiva metrii distanță. În alte circumstanțe, urmele lui în viața ei sunt reprezentate doar de un chiștoc sau de un pahar spart, lăsat neterminat. S-ar fi plăcut ei oare de la prima privire dacă s-ar fi întâlnit întâmplător pe stradă, la bowling sau în club ? Creierul nostru de maimuțoi, cel mai probabil, ne-ar spune că da.

Chiar dacă Krzysztof Kieślowski nu a fost psiholog, el a înțeles perfect puterea unui “evitat în ultima secundă” (eng. near miss). După cum o arată și studiile (e.g. Clark et al., 2009), atunci când ratăm la milimetru potul cel mare, deși suntem cuprinși de tristețe, continuăm să jucăm la noroc. În calitate de spectatori fixați în optica unui narator omniscient, putem observa cu ușurință aceste “ratări ale șansei” și continuăm să investim în film în așteptarea unui deus ex machina. Ca actori în propriul nostru film, pe de altă parte, nici măcar nu știm când și dacă se va întâmpla vreun eveniment care aproximează providența divină. În condițiile în care standardele noastre sunt ridicate, este perfect posibil ca toată viața noastră să fie un lung șir de ratări la „milimetru” sau la “milisecundă”. De aceea, îmi permit să cred, mulți dintre noi renunțăm la speranță. Câteodată, asemeni lui Valentine într-o scenă cheie a filmului, câștigăm la păcănele, dar nu și în dragoste.

CE FORȚE TREBUIE IMPLICATE PENTRU A COMBATE ÎNTÂMPLAREA?

Ultimele 30 de minute ale filmului, după cum aminteam și într-un paragraf anterior, gravitează din ce în ce mai puternic în jurul temei centrale a destinului. Astfel, pe măsură ce fostul judecător Kern se deschide în fața lui Valentine, Kieślowski reușește să ridice întrebări pertinente despre proporția în care reușitele, dar și eșecurile noastre sunt produsul întâmplării. Aflăm, spre exemplu, că Auguste a învățat pentru examenul său de barou, dar l-ar fi picat dacă manualul său nu s-ar fi deschis în mod miraculos la pagina din care a fost dat ultimul subiect. Este o astfel de situație produsul norocului sau al mâinii miraculoase a lui Dumnezeu ? Înlocuiți “Dumnezeu” cu “legile imuabile ale fizicii”, pentru că însuși Kieślowski era un agnostic, și întrebarea își păstrează o mare parte din pertinență. S-ar fi întâlnit oare cei doi protagoniști dacă partenera lui Auguste nu l-ar fi înșelat ? L-ar fi înșelat dacă nu ar fi întâlnit pe altcineva ? Ar fi întâlnit pe altcineva dacă acel altcineva nu era acolo într-un moment specific în timp și un punct specific în spațiu ? Este adulterul și loialitatea ceva înscris în gene, în matricea inițială a universului; sau factorii contextuali cântăresc întotdeauna mai greu ? Psihologia, evident, ne-ar spune că orice comportament analizat este în final produsul genelor, al mediului și al întâmplării. Cu alte cuvinte, este ca și cum ai întreba dacă aria unui dreptunghi este mai puternic influențată de lungime sau de lățime sa. Psihologia, însă, discută despre astfel de probleme în mod statistic, nu punctual. Faptul de a ști că eritabilitatea unei afecțiuni cum este schizofrenia, spre exemplu, este de 0.6, nu înseamnă că tu ai 60% șanse să o dezvolți. În realitate, probabilitățile colapsează întotdeauna în 0 sau 1.

Ajunși la final, Rouge a lui Kieślowski nu oferă răspunsuri clare. Întreaga intrigă a filmului, dacă stăm să reflectăm, este generată de un eveniment care ar fi putut să nu se întâmple, viz. coliziunea mașinii Valentinei cu Rita, câinele judecătorului Kern. Aici, bănuiesc, înclinațiile noastre inconștiente ne vor face să interpretăm ciobănescul german fie ca pe un simbol al proniei, fie ca pe unul al haosului intrinsec care animă materia. Albert Einstein, spre exemplu, nu considera că Dumnezeu aruncă vreodată cu zarurile. Kieślowski, pe de altă parte, este mai rezervat.

În ultimele minute ale lui Rouge, Kern se depărtează de un deus otiosus. În mod tradițional, literatura de specialitate s-a focalizat cu precădere pe simbolurile religioase ale filmului și mai puțin pe faptul că Joseph Kern poate fi ușor interpretat și drept un alter ego al lui Kieślowski. În fond, bătrânul judecător ascultă, asemeni unui regizor, poveștile de viață ale altor persoane, schimbă luminile și decorul și orchestrează evenimentele pentru ca finalul să fie în conformitate cu un scenariu scris. Dacă acest scenariul e providența divină, Rouge devine exprimarea vizuală a fatalismului logic.

Aici, cel mai probabil, studenții lui Andre Bazin și ai lui Alexandre Astruc se vor bucura. Văzut prin prisma celebrei Teorii a Autorului, Trois couleurs: Rouge este poate și modul în care Kieślowski trăiește în ficțiune un final fericit a propriei sale existențe. Ultimele minute, după cum spuneam, sunt marcate de o alunecare pe versantul fantasticului. Cu alte cuvinte, este ca și cum regizorul polonez ne-ar spune că finalurile fericite pot exista doar în cadrul unui univers determinist, cum este scenariul unui film. În acest final, tinerii protagoniști – Valentine și Auguste (un Kern mai tânăr, de fapt, cu 30 de ani) – ajung să se întâlnească. Ceea ce îi unește, însă, este un dezastru teribil care închide apoteotic trilogia lui Kieślowski.

CONCLUZII

Cel mai probabil, puțini cititori au ajuns la acest paragraf. Intuiesc asta pentru că Rouge nu este nici un film popular, nici un film în care temele sunt explicit formulate. Multe persoane, îmi place să cred, vizionează filme a căror temă centrală o reprezintă iubirea pentru că în ele universul complotează la fericirea protagoniștilor. După cum afirma și Ebert (2003), pe de altă parte, Trois couleurs: Rouge reprezintă o deconstrucție abrazivă a genului. O interpretare ar fi că pesimismul lui Kieślowski s-a scurs cumva în acest ultim film al lui, dând naștere ideii că a ajunge să îți întâlnești sufletul pereche echivalează cu un miracol. Într-o lume în care nu există un plan divin, evident, nici miracolele nu există.

Ca psiholog, aș propune, totuși, o altă interpretare. Poate că morala filmului ține de faptul că lucrurile minunate trec întotdeauna pe lângă noi pentru că suntem prea grăbiți să trăim și nu contemplăm universul. Partenerul optim, slujba perfectă, chiar și lucruri mai puțin însemnate, cum ar fi restaurantul tău favorit sau magazinul tău preferat de haine – toate sunt acolo dacă te oprești puțin, îți întorci capul și observi țesătura cauzală din jurul tău. Astfel, forța acțiunii devine la fel de puternică precum cea a providenței.

Trois couleurs: Rouge nu a câștigat premiul Academiei Americane pentru cel mai bun film străin și nici nu a luat premiul cel mare la Cannes. Explicația pentru care nu a luat Oscarul este una cât se poate de simplă: Elveția a respins propunerea din cauza finanțării oferite lui Kieślowski de către Polonia și Franța. Așadar, într-un mod cât se poate de ironic, este poate chiar întâmplarea care a făcut ca acest film să nu fie la fel de popular ca un Pulp Fiction (1994) sau un Forrest Gump (1994). În ciuda lipsei trofeelor și a premiilor, totuși, Rouge rămâne unul dintre cele mai elegante și subtile filme ale anilor ’90. Temele sale, viz. felul în care suntem perfect capabili să fim conectați, dar nu știm unde să căutăm, destin vs. șansă, dragoste și prietenie, au poate astăzi o relevanță mai mare decât în deceniul în care a fost conceput. Schimbați firele cu undele electromagnetice 5G și rezultatul este același. Este ultimul film al lui Kieślowski comestibil pentru noile generații ? Nu știu. Doar timpul va spune.

SCOR FINAL: 8.5/10. 

 

Referințe Bibliografice

Amiel, V. (Ed.) (1995), Krysztof Kieslowski: Textes Réunis et Présentés par Vincent Amiel. Paris: Éditions Payot & Rivages.

Boudesseul, J. Lantian, A., Cova, F., & Begue, L. (2016). Free love? On the relation between belief in free will, determinism, and passionate love. Consciousness and Cognition, 46, pp. 47-59.

Clark, L., Lawrence, A. J., Astley-Jones, F., & Gray, N. (2009). Gambling Near-Misses Enhance Motivation to Gamble and Recruit Win-Related Brain Circuitry. Neuron, 61(3), pp. 481-490.

Crane, T. (2003). The Mechanical Mind. A philosophical introduction to minds, machines and mental representation (2nd edition). Routledge.

Ebert, R. (2003). “Three Colors Trilogy: Blue, White, Red (1993-1994).”

Insdorf, A. (1999). Double Lives, Second Chances: The Cinema of Krzysztof Kieślowski. New York: Hyperion.

Kieślowski, K. (1994). “Masterclass,” DVD: Kieslowski. Criterion Collection CC2081D.

Plato (1961). “Symposium” (trad Michael Joyce). În The Collected Dialogues of Plato, Princeton, New Jersey, Princeton University Press.