Dr. Marius M. Stanciupsihoterapie cognitiv-comportamentala
Haideți să fim sinceri din start: ideea de a solicita servicii de psihoterapie și consiliere psihologică nu se bucură de o popularitate prea mare în România. În primul rând, după cum afirmam și în cadrul unui articol publicat pe un site extern, terapeuții nu vin la “pachet” cu aceeași compoziție chimică și cu aceleași “efecte secundare” previzibile ca o cutie de Xanax. Cu alte cuvinte, în absența transparenței, e perfect posibil să cumperi la final servicii de cea mai proastă calitate ascunse după titluri academice de fațadă, reclame nerealiste și testimoniale plătite. În al doilea rând, lipsa unor criterii obiective de analiză a rezultatelor îngreunează extrem de mult alegerea informată a unui specialist. Testele și chestionarele standardizate costă enorm de mult (e drept) și doar un procent extrem de mic de specialiști din țara noastră își permite și se încumetă să opereze în acord cu normele științei, promovând servicii bazate pe probe și dovezi în locul părerilor. Ajunși în acest punct, înainte de a continua, te invit să-ți pui câteva întrebări simple: de câte ori ai văzut grafice de performanță pe un site de consiliere ? De câte ori i-ai văzut pe cei care pretind că fac terapie structurală să utilizeze chestionare și inventare de personalitate pentru a evalua modificările ? De câte ori ți s-a solicitat un feedback după fiecare ședință? Niciodată sau foarte rar ?! Nu contează ! Important este să ne focalizăm pe ce putem face bine, nu să arătăm cu degetul.
Articolul de față s-a născut nu din dorința mea de face reclamă psihometriei (n.a. aria psihologiei preocupată de măsurarea aptitudinilor și a trăsăturilor de personalitate) sau Terapiei bazate pe Feedback (FiT), ci dintr-o observație la fel de simplă ca cele enunțate anterior: un al treilea motiv pentru care serviciile de psihoterapie și consiliere nu sunt solicitate prea des în România ține de costurile implicate într-un astfel de demers.
După cum bine știm, dacă punctul nostru de referință îl reprezintă nivelul de trai specific Uniunii Europene, România este o țară destul de săracă. Într-adevăr, salariul mediu pe economie a crescut în ultima perioadă (complet artificial, aș fi tentat să adaug), însă diferențele existente între venitul realizat de angajații din IT&C, bănci și transporturi aeriene și restul populației sunt nu doar substanțiale, ci și aflate în continuă creștere. Cu alte cuvinte, dacă dăm la o parte cheltuielile fixe, banii dați pe mâncare și haine și cei sacrificați pe transport și țigări, doar o pătură restrânsă, de circa 500.000-600.000 de persoane, și-ar putea permite costurile unei psihoterapii de durată medie. La o prevalență în timpul de vieții a tulburărilor mintale de 33%, din care eliminăm, bineînțeles, demențele și psihozele funcționale, rămân în continuare 150.000-200.000 de persoane care ar putea beneficia de pe urma acestor servicii dar care rareori se încumetă să facă pasul cel mare. “Oare merită?” se vor întreba mulți. Lăsând deoparte profesia pe care o am, voi încerca în continuare să elimin orice distorsiune cognitivă și urmă de raționament alimentat emoțional care mi-ar putea vicia perspectiva, argumentând că “DA, merită”, atâta timp cât: (1) ne asigurăm că alegem un psihoterapeut competent și o formă de terapie susținută de studii de specialitate și probe; (2) putem urmări într-o manieră cvasi-obiectivă progresul realizat pentru a ști că nu investim într-o gaură neagră; și (3) avem o reprezentare clară și realistă despre ce înseamnă practic o intervenție terapeutică. Întrucât sunt absolut convins că psihoterapia și consilierea se bucură în țara noastră de un PR absolut dezastruos, voi fi nevoit aici să tai câteva colțuri pentru a adresa frontal problema centrală, viz. ce presupune de fapt să mergi la cabinet și care sunt beneficiile empiric măsurabile ale procesului.
De ce terapia e ca mersul la sală…
Fie că ai sau nu amprente narcisice de personalitate, anorexie sau o tulburare corporală dismofică, probabil cel puțin o dată în viață ți-ai făcut un abonament la sala de fitness, nu-i așa ? Poate ai făcut asta pentru că te preocupă sănătatea corpului tău, felul în care te percep ceilalți sau pur și simplu vrei să impresionezi membrii celuilalt sex (și nu numai). Indiferent de motivele tale personale, mersul la sală e acceptat astăzi drept o activitate profilactică (n.a. de prevenire) împotriva sedentarismului și a bolilor cardiovasculare care continuă să reprezinte cauza primară a deceselor din lumea occidentală. În contrast, mersul la cabinet este în continuare văzut drept ceva rușinos, fiind îngrădit de stigmatizare și auto-stigmatizare, îndeosebi în rândul persoanelor de gen masculin (dacă vrei o descriere mai complexă, te invit să citești un alt articol pe care l-am scris pentru un site extern). Cu toate acestea, dacă stai puțin jos și faci toate calculele, vei ajunge cu lejeritate la concluzia conform căreia costurile sunt similare sau chiar mai mici în cazul terapiei, iar beneficiile în planul funcționării globale înclină balanța spre talerul drept.
Într-o meta-analiză realizată pe 207 studii de specialitate, spre exemplu (Roberts et al., 2017), datele statistice au arătat că modificările în planul structural al personalității induse prin terapie sunt echivalente cu cele înregistrate pe tot parcursul vieții noastre sub influența factorilor externi. Deosebirea centrală o face, bineînțeles, faptul că în terapie măcar poți controla direcția și sensul de transformare. Mai articulat exprimat, aceeași analiză elaborată sugerează că Nevrotismul – viz. marele factor de personalitate din modelul Big Five (Costa & McCrae, 1992) care ține de tendința individului de a fi instabil emoțional, de a-și face excesiv griji și de a se focaliza doar pe aspectele negative ale existenței – este și trăsătura primară redusă cel mai puternic în cazul intervențiilor de specialitate, ea fiind urmată îndeaproape de Extraversie. Vrei să fii mai vesel, mai glumeț și mai atrăgător din punct de vedere social? Nicio problemă – terapia te poate ajuta să faci asta. Vrei să nu mai pierzi vremea inutil, navigând haotic pe internet în timp ce amâni toate sarcinile de serviciu ? – din nou, terapia te poate ajuta să faci asta (Hudson et al., in press; Javaras, Williams, & Baskin-Sommers, 2017). De fapt, dată fiind corelația existentă între Nevrotism (factorul de personalitate) și incidența tulburărilor afective și anxioase apărute pe fondul unor factori de stres (Bienvenu et al., 2004; Hettema et al., 2006; Martin et al., 1988; Muris et al., 2004, 2005; Paulus et al., 2016; Weinstock & Whisman, 2006; Zimbarg et al. 2016), putem spune astăzi, fără a ne hazarda prea tare, că terapia făcută cu profesionalism, reduce nu doar intensitatea simptomelor afecțiunilor de stare (e.g. Episod Depresiv Major, Tulburare de Panică), ci ajută de asemenea la prevenirea episoadelor viitoare, consolidând structural edificiul mental al individului.
Modificări structurale în terapie – măsuri obiective (MCMI-III)
Dacă îmi permiteți să apelez la o metaforă plastică, ne putem imagina funcționarea psihicului nostru asemeni unui pod. Dacă structurile de rezistență sunt șubrede (e.g. Nevrotism ridicat ca factor de personalitate, Extraversie scăzută), de fiecare dată când mai multe mașini de mare tonaj vor intra pe acest pod, el va intra în rezonanță. În această analogie, desigur, “mașinile” reprezintă factorii de stres (e.g. frici legate de pierderea locului de muncă, lipsa banilor, probleme relaționale, probleme de sănătate), iar stâlpii de rezistență sunt resursele noastre interne și externe avute la un anumit moment. Orice persoană – oricât de multă reziliență ar avea – are un punct potențial de rupere. Persoanele cu Nevrotism ridicat, însă, intră în “rezonanță” (a se citi – Episod Depresiv Major sau anxietate acută) mai repede decât o face restul populației, iar psihoterapia pentru ele adresează problema stâlpilor metaforici de rezistență. Revenind la comparația cu mersul la sală, pentru acești indivizi, cel puțin, psihoterapia ar echivala cu o sesiune scurtă de 2-3 luni de muncă intensă în care masa musculară depusă nu se pierde cu prima ocazie cu care nu ți-ai mai luat shake-urile de proteine, creatina sau batoanele cu zer.
Construind poduri…
A sosit momentul, cred eu, să înțelegem că sistemul nervos central se aseamănă mai mult cu un mușchi decât cu un os. Spun acest lucru nu doar pentru că neuronii, asemeni celulelor musculare, au proprietatea fundamentală a excitabilității, ci și pentru că felul în care operează creierul nostru sub presiunea factorilor externi urmează o logică a plasticității. Dacă nu ești mulțumit de tricepșii tăi, te duci la sala de forțe și faci extensii ale antebrațului față de braț. Dacă nu ești mulțumit de deltoizi, faci fluturări cu gantere. Dacă Nevrotismul tău e prea mare și Extraversia prea mică, însă, tendința naturală este să te ascunzi în dulap și să plângi sau să te afunzi în comportamente disfuncționale de gestionare a situației precum abuzul de jocuri video sau consumul exagerat de alcool. Personalitatea nu este un construct static, iar terapia structurală nu e inginerie socială. La fel cum obișnuim să operăm o distincție între chirurgia reparatorie și cea estetică, este dezirabil să operăm și aici una între psihoterapia structurală focalizată pe probleme evidente (i.e. Nevrotism la percentila 99++) și ceea ce numim în mod uzual “dezvoltare personală”. Nu este nimic rușinos în a-ți dori să fii mai stabil din punct de vedere emoțional (Nevrotism mai scăzut), cum nu este nimic rușinos în a-ți dori ca circumferința bicepsului tău să treacă de la 30 la 42 de centimetri. Desigur, dacă mâna ta de poker genetic este una deosebit de proastă, nu vei ajunge niciodată Coleman sau Schwarzenegger. Din punct de vedere rațional, însă, e dezirabil să-ți dorești întotdeauna să fii cea mai bună versiune a ta, nu cea mai proastă.
Trecând în revistă cele enunțate anterior, voi relua aici analogia de bază care traversează întreaga secțiune, arătând că din foarte multe privințe mersul la ședințe de consiliere și/sau psihoterapie CHIAR ESTE similar cu mersul la sala de forță. Sintetic, vorbim despre următoarele 7 asemănări principale:
Pentru că este întotdeauna dezirabil să fim onești, este bine de precizat că există, bineînțeles, și o serie de deosebiri importante ce merită menționate:
Trăgând linie și însumând toate aceste asemănări și deosebiri, apare acum cu naturalețe și necesitate logică întrebarea: “și totuși…de ce oamenii care își permit din punct de vedere financiar să facă asta, își procură adesea abonamente la sala de fitness, dar nu se ‘abonează’ măcar temporar și la un cabinet de psihologie?”. Mai mult, ne putem întreba cu o la fel de mare pertinență și de ce ei continuă să facă acest lucru în ciuda studiilor științifice publicate în literatura de specialitate care ne arată că psihoterapeuții de top ne pot influența calitatea vieții chiar mai mult decât o fac instructorii de fitness (n.a. autorul articolului este de asemenea instructor de fitness, motiv pentru care nu se aplică un argumentum ad homenim legat de vulpi și struguri). Ipoteza mea centrală pe această temă gravitează în jurul contextului cultural în care operăm astăzi, care glorifică (din păcate) doar componenta vizibilă și superficială a individului, lăsând factorii de personalitate să colcăie asemeni unui stup de viespi în spatele fațadei de Instagram. “Lepra irealității desfigurează fiecare creatură umană”, spunea Charles Dickens. În calitate de savant restricționat doar la planul descriptiv al aserțiunilor posibile, nu pot aprecia dacă Dickens avea dreptate sau nu. În calitate de om, însă, nu pot decât să fiu de acord cu celebrul scriitor britanic.
Psihoterapia Cognitiv-Comportamentală, FiT și sectorul IT – un “fit” perfect
Psihoterapia, după cum bine știți, îmbracă forme extrem de variate (Sommers-Flanagan & Sommers-Flanagan, 2004). Doar o simplă trecere în revistă a acestora ar necesita câteva volume de sute de mii de pagini, întrucât în prezent sunt active nu mai puțin de 500 de școli diferite. Au, inima ! Spre fericirea noastră, însă, nu toate aceste forme de terapie sunt susținute de comunitatea științifică, iar TCC (Terapia Cognitiv-Comportamentală) se poate lăuda astăzi cu cel mai bogat spectru de cercetări empirice care îi atestă eficiența.
Într-adevăr, în baza a trei decenii de cercetare, știm că alianța terapeutică eclipsează fără îndoială tehnicile specifice atunci când vine vorba de succesul în terapie (Luborsky et al., 1986; Wampold & Brown, 2005; Wampold & Imel, 2015). Cu toate acestea, dacă obiectivul nostru primar gravitează în jurul încercării de a optimiza demersul terapeutic, adaptând ședințele la nevoile, valorile, aptitudinile și trăsăturile dominante de personalitate ale clienților noștri, devine evident faptul că nu toate școlile – contaminate de propriul lor model etiologic al afecțiunilor mintale și de propriile lor tehnici specifice – vor înregistra rezultate similare pe toate categoriile de clienți.
Din cele 8 sectoare economice dominante ale țării noastre (e.g. extragerea țițeiului și servicii conexe, transport aerian, bănci, etc.), IT&C va cunoaște (cel mai probabil) cea mai spectaculoasă creștere în următorii ani. Dominat preponderent de bărbați, acest sector reunește sub umbrela sa persoane foarte inteligente (CI ridicat), foarte motivate și înzestrate cu un stil cognitiv analitic care, din păcate, sunt rareori convinse că psihoterapia le-ar putea îmbunătății în mod semnificativ calitatea vieții. Fără a intra în prea multe detalii inutile, voi argumenta în continuare faptul că TCC, în baza felului în care operează, se mulează ca o mănușă pe această clasă de clienți. Spun acest lucru deoarece:
1) Modelul afecțiunilor mintale din cadrul paradigmei Cognitiv-Comportamentale operează după o analogie computațională. Mai precis, la baza interpretării centrale a paradigmei stă ideea conform căreia psihoterapia adresează problemele de “software” ale persoanei, nu cele de “hardware”. Deși mulți psihologi contemporani ar putea considera analogia computațională (e.g. Neisser, 1967) o relicvă obsoletă a anilor ’60, este important să înțelegem că o bună parte a tulburărilor comportamentale și dispoziționale NU reprezintă boli ale creierului. De fapt, după cum este precizat explicit încă din primele pagini ale Manualului de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale (APA, 2013), problemele psihice reprezintă în mare măsură sindroame. Cu alte cuvinte, ele denotă pachete compacte de simptome corelate fără o etiologie clar definită. Pe cale de consecință, a spune că traversezi un Episod Depresiv Major este ca și cum ai spune că ai un “sindrom de tuse”, întrucât nu există indicatori biologici imuabili în spatele semnelor observate (McNally, 2012).
Dacă lucrezi în IT, cred că este foarte ușor să înțelegi asta: simptomele cognitive și somatice (n.a. care țin de ce simți tu în corp) ale anxietății, spre exemplu, sunt ca niște virusuri de calculator care îngreunează operarea. Terapia nu face altceva decât să ruleze în “Safe-Mode” (jurnalul de auto-monitorizare) sistemul tău de operare (OS), permițând în timp software-ului de anti-virus (e.g. combaterea gândurilor negative) să contracareze problema. Cu cât baza ta de date va fi mai mare, cu atât vei fi mai capabil pe viitor să contracarezi virusuri noi și periculoase care își vor îngreuna sistemul. Psihoterapeuții TCC numesc asta identificarea distorsiunilor cognitive și a credințelor de bază disfuncționale. Nu – terapia nu înseamnă prin excelență să stăm pe canapea și să vorbim despre problemele copilăriei tale. Mai degrabă, în TCC este vorba de a îți “instala” un anti-virus performant, folosind rațiunea cortexului frontal pentru a stopa propagarea „viermilor” și a “troienilor” care îți parazitează sistemul.
2)Persoanele care lucrează în IT au o inteligență fluidă mai ridicată decât media populației. Recunosc, știu acest detaliu nu doar din manualul versiunii românești a APM (Matricile Avansate Raven – un test de inteligență; Raven, Raven & Court, 2006), ci și din consultarea bazelor de date personale colectate în decursul unui deceniu de evaluări. Fie că vrem sau nu să recunoaștem asta, programarea necesită gândire abstractă, iar gândirea abstractă este indisolubil legată de o inteligență fluidă (gf) ridicată. După cum au arătat-o și studiile de specialitate, inteligența sporește fără îndoială eficiența terapiei de suport, deși ea nu este un factor strict esențial reușitei în TCC (e.g. Doubleday, King, & Papageorgiou, 2002; Haaga et al., 1991). Invariabil, atât experiența personală cât și indicatorii obiectivi de performanță converg în direcția în care este întotdeauna mai bine să ai un CI ridicat, decât unul scăzut, mai ales atunci când vine vorba de a examina logic și rațional propriile tale gânduri disfuncționale sau nerealiste în acord cu datele avute la dispoziție.
3)Persoanele care lucrează în IT au un stil cognitiv analitic care se potrivește ca o mănușă pe tehnicile TCC. Atunci când psihologii vorbesc despre stiluri cognitive, ei doresc să descrie de fapt felul în care o persoană percepe și ține minte informația sau gândește despre ceea ce i se întâmplă. Deși nu este clar încă dacă stilul cognitiv se referă la o singură dimensiune sau la mai multe dimensiuni ale personalității umane, conform modelului lui Robert Ornstein (Zhang & Sternberg, 2006), cel puțin, persoanele caracterizate de un stil cognitiv analitic procesează informația într-o manieră logică și secvențială. Această formă de procesare, desigur, operează consonant cu anumite tehnicii specifice TCC în care focalizarea cade asupra analizei logice și statistic-probabilistice a credințelor asumate aproape axiomatic despre sine, lume sau univers.
4) TCC, cuplat cu monitorizarea continuă a stării și FiT oferă predicții cvasi-obiective a (i) timpului total estimat în terapie; (ii) starea curentă a clientului; (iii) poziția reală a simptomelor acuzate de client în populația statistică de scoruri; și…poate cel mai important (iv) cât costă întreaga procedură. A sosit momentul, cred eu, să admitem că oamenii nu vor să mai meargă la terapie doar cu speranțe și testimoniale cumpărate pe bani. Ei vor să știe exact cât costă întreaga procedură, ce șanse sunt să se “vindece” și ce progrese au realizat și/sau mai pot să realizeze. Psihoterapia secolului XXI oferă fix asta clientului care decide să se preocupe cu adevărat de starea sa de sănătate psihică.
În loc de concluzii
Însumând motivele enunțate mai sus, putem vedea cu ușurință cum o pătură vastă și din ce în ce mai însemnată a societății poate beneficia de pe urma serviciilor profesioniste de psihoterapie atâta vreme cât beneficiile sunt înfățișate în mod corespunzător, într-un limbaj sincronizat cu cel personal, iar estimările și evaluările din cabinet sunt oferite într-o manieră cantitativă, observabilă. Asaltați aproape constant de un flux enorm de informații care menține o stare de stres cronică și predispuși în virtutea profesiei asumate la variate probleme inter-relaționale, angajații sectorului IT&C reprezintă clasa perfectă care nu doar că își permite „luxul” de a apela la servicii de sănătate mintală, dar și merită din plin să beneficieze de pe urma acestora. Din nou, doresc să subliniez aici faptul că acest articol nu se dorește a fi un panegiric al TCC sau al unei alte forme de terapie. În fapt, întrucât prețuiesc știința și profesionalismul mai mult decât interesele breslei, sunt convins că alianța terapeutică și calitățile individuale ale psihologului pot cântări adesea mai mult decât “potrivirea” de tip stil cognitiv-paradigmă/tehnică pe care am detaliat-o anterior. Cu toate acestea, trăim într-un secol în care termenul de “optimizare” a devenit normă, iar cei care ar putea beneficia de pe urma anumitor servicii au rareori timpul necesar pentru a întreprinde o analiză exhaustivă, lucidă și obiectivă a literaturii de specialitate în vederea asumării deciziilor optime atât pentru ei, cât și ceilalți.
Până data viitoare, vă las doar o luuuuungă bibliografie pentru lecturare.
Cu drag,
Dr. Marius M. Stanciu.
Referințe
Anker, M. G., Duncan, B. L., & Sparks, J. A. (2009). Using client feedback to improve couple therapy outcomes: a randomized clinical trial in a naturalistic setting. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 77(4), 693-704.
Bienvenu, O. J., Samuels, J. F., Costa, P. T., Reti, I. M., Eaton, W. W., Nestadt, M. B. (2004). Anxiety and depressive disorders and the five-factor model of personality: A higher- and lower-order personality trait investigation in a community sample. Depression and Anxiety, 20(2): 92-97.
Campbell, A., & Hemsley, S. (2009). Outcome Rating Scale and Session Rating Scale in psychological practice: Clinical utility of ultra-brief measures. Clinical Psychologist, 13(1), 1-9.
Chapman, B. P., Duberstein, P. R., Sorensen, S., Lyness, J. M. (2007). Gender Differences in Five Factor Model Personality Traits in an Elderly Cohort: Extension of Robust and Surprising Findings to an Older Generation. Personality and Individual Differences, 43(6): 1594-1603.
Costa, P. T., & McCrae, R. R. (1992). Neo PI-R professional manual. Odessa, FL: Psychological.
Cronbach, L. J., & Meehl, P. E. (1955). Construct validity in psychological tests, Psychological Bulletin, 52:281-302.
Delgadillo, J., de Jong, K., Lucock, M., Lutz, W., Rubel, J., Gilbody, S. Ali, S., Aguirre, E., Appleton, M., Nevin, J., O’Hayon, H., Patel, U., Sainty, A., Spencer, P., McMillan, D. (2018). Feedback-informed treatment versus usual psychological treatment for depression and anxiety: a multisite, open-label, cluster randomized controlled trial. The Lancet Psychiatry, 5(7), 564-572.
Doubleday, E. K., King, P., & Papageorgiou, C. (2002). Relationship between fluid intelligence and ability to benefit from cognitive-behavioural therapy in older adults: A preliminary investigation. British Journal of Clinical Psychology, 41: 423-428.
Duncan, B. L., Miller, S. D., Sparks, J. A., Claud, D. A., Reynolds, L. R., & Brown, J. (2003). The Session Rating Scale: Preliminary psychometric properties of a working alliance measure. Journal of Brief Therapy, 3, 3.
Haaga, D. A., DeRubeis, R. J., Steward, B. L., & Beck, A. T. (1991). Relationship of intelligence with cognitive therapy outcome. Behavioural Research and Therapy, 29(3): 277-281.
Hettema, J. M., An, S. S., Neale, M. C., Bukszar, J., van den Oord, E. J. C. G., Kendler, K. S., Chen, X. (2006). Association between glutamic acid decarboxylase genes and anxiety disoders, major depression, and neuroticism. Molecular Psychiatry, 11: 752-762.
Hudson, N. W., Briley, D. A., Chopik, W. J., & Derringer, J. (in press). You have to follow through: Attaining behavioral change goals predicts volitional personality change. Journal of Personality and Social Psychology.
Jang, K. L., Livesley, W. J., Vernon, P. A. (1996). Heritability of the big five personality dimensions and their facets: a twin study. Journal of Personality, 64(3): 577-591.
Javaras, K. N., Williams, M., & Baskin-Sommers, A. R. (2017). Psychological Interventions Potentially Useful for Increasing Conscientiousness. American Psychological Association. http://dx.doi.org/10.1037per0000267.
Kendrick, T., El-Gohary, M., Stuart B et al. (2016). Routine use of patient reported outcome measures (PROMs) for improving treatment of common mental health disorders in adults. Cochrane Database Systematic Review, 7: CD011119.
Lendrem, B. A. D., Lendrem, D. W., Gray, A., Isaacs, J. D. (2014). The Darwin Awards: sex differences in idiotic behavior. BMJ, 349: g7094.
Luborsky, L., Crits-Christoph, P., McLellan, A. T., Woody, G., Piper, W., Liberman, B., Pilkonis, P. (1986). Do therapists vary much in their success? Findings from four outcome studies. American Journal of Orthopsychiatry, 56, 501-512.
MacCorquodale, K., & Meehl, P. E. (1948). On a distinction between hypothetical constructs and intervening variables, Psychological Review, 55:95-107.
Martin, N. G., Jardine, R., Andrews, G. , Heath, A. C. (1988). Anxiety disorders and neuroticism: Are there genetic factors specific to panic ? Acta Psychiatrica Scandinavica, 77: 698-706.
McNally, R. J. (2012). What is Mental Ilness? Belknap Press.
Miller, S. D., Duncan, B. L., Brown, J., Sparks, J .A., & Claud, D. A. (2003). The Outcome Rating Scale: A preliminary study of the reliability, validity, and fezability of brief visual analog measure. Journal of Brief Therapy, 2, 91-100.
Muris, P., de Jong, P. J., Engelen, S. (2004). Relationships between neuroticism, attentional control, and anxiety disorders symptoms in non-clinical children. Personality and Individual Differences, 37(4): 789-797.
Muris, P., Roelofs, J., Rassin, E., Franken, I., Mayer B. (2005). Mediating effects of rumination and worry on the links between neuroticism, anxiety and depression. Personality and Individual Differences, 39(6): 1105-1111.
Neisser, U. (1967). Cognitive Psychology. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall.
Paulus, D. J., Vanwoerden, S., Norton, P. J., Sharp, C. (2016). From neuroticism to anxiety: Examining unique contributions of the three transdiagnostic vulnerability factors. Personality and Individual Differences, 94: 38-43.
Raven, J., Raven, J. C., & Court, J. H. (2006). Matrici Progresive Avansat. Cluj-Napoca: Editura RTS.
Reese, R. J., Norsworthy, L. A., & Rowlands, S. R. (2009). Does a continous feedback system improve psychotherapy outcome? Psychotherapy: Theory, Research, Practice, Training, 46(4), 418-431.
Roberts, B. W., Luo, J., Briley, D. A., Chow, P. I., Su, R., & Hill, P. L. (2017). A systematic review of personality trait change through intervention. Psychological Bulletin, 143(2): 117-141.
Rochelle, T. L., K. Y. Yeung, Bond, H. M., Li, L. M. W. (2015). Predictors of the gender gap in life expactancy across 54 nations. Psychology, Health and Medicine, 20(2): 129-138.
Schermuly-Haupt, M. L., Linden, M., & Rush, A. J. (2018). Unwanted Events and Side Effects in Cognitive Behavior Therapy. Cognitive Therapy and Research, 42(3), 219-229.
Sommers-Flanagan, J., & Sommers-Flanagan, R. (2004). Counseling and Psychotherapy Theories in Context and Practice: Skills, Strategies, and Techniques. John Wiley & Sons, Inc.
Wampold, B. E., & Brown, G. S. (2005). Estimating variability in outcome attributable to therapists: A naturalistic study of outcomes in managed care. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 73, 914-923.
Wampold, B. E., & Imel, Z. E. (2015). The great psychotherapy debate: The evidence for what makes psychotherapy work. New York, NY: Routledge.
Weinstock, L. M., Whisman, M. A. (2006). Neuroticism as a common feature of the depressive and anxiety disorders: A test of the revised integrative hierarchial model in a national sample. Journal of Abnormal Psychology, 115(1): 68-74.
Zhang, L.F., & Sternberg, R.J. (2006). “The nature of intellectual styles”. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum.
Zinbarg, R. E., Mineka, S., Bobova, L., Craske, M. G., Vrshek-Schallhorn, S., Griffiths, J. W., Wollitzky-Taylor, K., Waters, A. M., Sumner, J. A., Anand, D. (2016). Testing a Hierarchical Model of Neuroticism and Its Cognitive Facets. Latent Structure and Prospective Predictors of First Onsets of Anxiety and Unipolar Mood Disorders During 3 Years in Late Adolescence. Clinical Psychological Science, 4(5): 805-824.
Leave a Reply