Dr. Marius M. Stanciupsihoterapie cognitiv-comportamentala
De ce terapia bazată pe dovezi și măsuri standardizate este superioară ?
Utilizarea unor măsuri standardizate de evaluare a rezultatelor permite specialistului să aprecieze obiectiv valoarea serviciilor oferite, dar și necesitatea de a continua sau nu terapia în acord cu obiectivele delimitate de către client (Howard et al., 1996). Astfel de instrumente permit identificarea din timp a ariilor problematice manifestate în relația cu pacientul, facilitând în această manieră calibrarea metodelor, a tehnicilor și a stilului de comunicare utilizat în cabinet la particularitățile unice ale cazului (Saggese, 2005). Ca punct de referință, conform studiilor realizate de Whipple et al. (2003), incorporarea acestor informații cresc eficiența terapiei cu aproximativ 65%, îndeosebi în cazurile extreme marcate de un risc ridicat de abandon (vezi și Goodman et al., 2013). Nu în ultimul rând, prin intermediul instrumentelor de auto-monitorizare continuă, clienții pot observa într-o manieră intuitivă și sintetică progresul făcut, pot delimita și adresa în mod sistematic sursele care le întrețin detresa și, cel mai important, își pot manifesta deschis nemulțumirile avute față de terapeut. Considerăm acest fapt extrem de important întrucât senzația subiectivă de schimbare resimțită de client încă de la primele ședințe reprezintă poate unul dintre cei mai preciși predictori ai unui rezultat global pozitiv (Duncan & Miller, 2000). De asemenea, capacitatea de a critica terapeutul conferă putere clientului, menținând relația dintre cei doi în perimetrul rigid al unei simetrii sănătoase.
Deși literatura de specialitate ne pune la dispoziție o serie de instrumente remarcabile (Drapeu, 2012) din punct de vedere psihometric atunci când vine vorba de monitorizarea rezultatelor (e.g. OQ-45; Lambert et al., 1996; WAI; Wampold, 2001), lungimea lor, timpul de administrare, dar și complexitatea, le fac adesea dificil de implementat în practică (Duncan et al., 2003). Urmând linia pragmatismului, ORS-SRS (Miller & Duncan, 2000) a fost elaborat tocmai pentru a adresa aceste neajunsuri (Miller et al. 2003), autorii având drept coordonate primare eficiența și fezabilitatea. Urmând scheletul conceptual al OQ-45 (Lambert et al., 1996) și al instrumentului pentru evaluarea alianței dezvoltat de către Johnson (1995), ORS-SRS oferă terapeutului o măsură globală “ultra-succintă” a funcționalității clienților săi, manifestând concomitent proprietăți psihometrice adecvate (Campbell & Hemsley, 2009).
Cum funcționează monitorizarea constantă și de ce o folosim?
In nuce, instrumentul discutat (ORS-SRS) invită clientul la începutul fiecărei ședințe să își aproximeze nivelul de funcționare avut în perioada dintre întâlniri pe patru arii distincte: (1) individual; (2) interpersonal; (3) socio-profesional; și (4) global. Întrucât există intercorelații ridicate între aceste patru sub-scale, tindem să urmăm recomandarea lui Campbell & Hemsley (2009) în interpretarea scorului global rezultat drept indicator indirect al funcționalității atinse și al stării de bine. Pe cale de consecință, toate graficele publicate pe acest site fac uz de un indicator compus al ORS și trebuie interpretate ca atare.
La finalul ședinței, bineînțeles, clientului îi este înmânat SRS-ul, viz. o măsură scurtă (30 de secunde) cu axe vizual-analog. Această scală oferă informații prețioase privind calitatea alianței terapeutice – poate una dintre cele mai importante variabile-predictor ale succesului în psihoterapie (e.g. Miller et al., 2007). Cercetările publicate în literatura de specialitate sugerează că variabila în cauză explică aproape 30% din varianța rezultatelor (Norcross, 2009), fapt întărit de majoritatea studiilor realizate din anii ’80 până astăzi (e.g. Duncan, Miller, Wampold & Hubble, 2010).
Nu doar că feedback-ul continuu oferit de clienți influențează pozitiv rezultatul intervenției terapeutice în cazul ședințelor individuale (Reese et al., 2009), al celor de familie și al celor dedicate problemelor de cuplu (Anker, Duncan & Sparks, 2009), dar el reprezintă concomitent și un instrument important de control prin intermediul căruia cel ce solicită serviciile își exercită suveranitatea. Cu alte cuvinte, măsurile cvasi-obiective de evaluare a alianței țin terapeutul în “lesă”, aducându-i aminte faptul că nu tot ceea ce a învățat pe băncile facultății funcționează în practică. Astfel, credem că datoria sa este în primul rând legată de starea de detresă a clientului și abia apoi de țesătura intelectuală a unor modele etiologice explicative a căror validitate nu poate rămâne decât (cel mult) speculativă.
Nu în ultimul rând, accesarea transparentă a unor măsuri legate de calitatea alianței terapeutice (e.g. respectul și atenția afișată, promptitudinea răspunsurilor, nivelul de empatie manifestat, etc.) dezvoltate pe fondul unui spectru vast de probleme psihice și/sau relaționale, permite viitorilor clienți să aprecieze obiective calitățile personale și profesionale ale terapeutului lor. Altfel spus, cu toții putem spune că suntem “empatici”, dar nu toți avem măsurile standardizate necesare pentru a arată acest fapt într-o manieră statistică, măsurabilă.
Acestea fiind spuse, oferim mai jos într-o manieră sintetică ceea ce credem că reprezintă meritele și beneficiile principale aduse de terapia bazată pe dovezi combinată cu tratamentul bazat pe feedback (FiT):
Referințe bibliografice:
Anker, M. G., Duncan, B. L., & Sparks, J. A. (2009). Using client feedback to improve couple therapy outcomes: a randomized clinical trial in a naturalistic setting. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 77(4), 693-704.
Campbell, A. (2002). Evidence based practice: Is it good for you? Australian and New Zeeland Journal of Family Therapy, 23, 215-217.
Campbell, A., & Hemsley, S. (2009). Outcome Rating Scale and Session Rating Scale in psychological practice: Clinical utility of ultra-brief measures. Clinical Psychologist, 13(1), 1-9.
Drapeau, M. (2012). The value of tracking in psychotherapy. Integrating Science and Practice, 2, 2-6.
Duncan, B. L., & Miller, S. D. (2000). The heroic client: Doing client directed, outcome informed therapy. San Francisco: Jossey Bass.
Duncan, B. L., Miller, S. D., Sparks, J. A., Claud, D. A., Reynolds, L. R., & Brown, J. (2003). The Session Rating Scale: Preliminary psychometric properties of a working alliance measure. Journal of Brief Therapy, 3, 3.
Duncan, B. L., Miller, S. D., Wampold, B. E., & Hubble, M. A. (Eds.) (2010). The Heart & Soul of Change (2nd edition): Delivering What Works in Therapy, Washington, D.C: APA Press.
Howard, K., Moras, K., Brill, P., Martinovich, Z., & Lutz, W. (1996). Evaluation of psychotherapy: Efficacy, effectiveness, and patient progress. American Psychologist, 51(10), 1059-1064.
Goodman, J., McKay, J., & DePhilippis, D. (2013). Progress monitoring in mental health and addiction treatment: A means of improving care. Professional Psychology: Research and Practice, 44, 231-246.
Johnson, L. D. (1995). Psychotherapy in the age of accountability. New York: Wiley Norton & Company.
Lambert, M. J., Burlingame, G. M., Umphress, V., Hansen, N. B., Vermeersch, D. A., Clouse, G. C., Yanchar, S. C. (1996). The Reliability and Validity of the Outcome Questionnaire. Clinical Psychology and Psychotherapy, 3, 249-258.
Lambert, M. J., Hansen, N. B., Umphress, V., Lunnen, K., Okiishi, J., Burlingame, et al. (1996). Administration and scoring manual for the OQ-45.2. Stevenson, MD: American Professional Credentialing Services.
Miller, S. D., & Duncan, B. L. (2000). The Outcome and Session Rating Scales: Administration and scoring manuals. Online la: http://www.talkingcure.com
Miller, S. D., Duncan, B. L., Brown, J., Sparks, J .A., & Claud, D. A. (2003). The Outcome Rating Scale: A preliminary study of the reliability, validity, and fezability of brief visual analog measure. Journal of Brief Therapy, 2, 91-100.
Miller, S. D., Duncan, B. L., & Hubble, M. A. (2004). Beyond integration: The triumph of outcome over process in clinical practice. Psychotherapy in Australia, 10(2). Publicată online.
Miller, S. D., Hubble, M. A., & Duncan, B. L. (2007). Supershrinks. Psychotherapy Networker, 31, 26-35, 56.
Reese, R. J., Norsworthy, L. A., & Rowlands, S. R. (2009). Does a continous feedback system improve psychotherapy outcome? Psychotherapy: Theory, Research, Practice, Training, 46(4), 418-431.
Saggese, M.L. (2005). Maximizing treatment effectiveness in clinical practice: An outcome-informed, collaborative approach. Families in Society, 86(4), 558-564.
Wampold, B. E. (2001). The great psychotherapy debate. New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates.
Whipple, J. L., Lambert, M. J., Vermeersch, D. A., Smart, D. W., Nielsen, S. L., & Hawkins, E. J. (2003). Improving the effects of psychotherapy: The use of early identification of treatment and problem-solving strategies in routine practice. Journal of Counselling Psychology, 50(1), 59-68.
Profesorul Marius Stanciu, sub aerul degajat al profesionistului meticulos și lucid (și, dacă dai crezare primei impresii, rece și distant) dezvăluie o suită de trăsături mai omenești decât și-ar îngădui un exponent al științei moderne să întrețină. Timid, fără să fie temător, empatic – și nu doar pentru că așa trebuie să fie psihologul – extrem de politicos și plin de umor în același timp, permite laturii umane să completeze acea conștiinciozitate care poate duce cu ușurință la un teren arid. De altminteri, modul său de asculta și de a sprijini studentul, indiferent de dificultatea sa, sugerează că prețuiește oamenii și, mai mult, își organizează întreaga muncă astfel încât omul devine scopul cel mai însemnat, niciodată mijloc sau simplă conjunctură.
În sens tehnic, posedă mijloacele pedagogice în măsură să faciliteze înțelegerea vie a conținuturilor, făcând diferența dintre memorarea unei teme și experiența autentică a învățării. Oferă exemple grăitoare, face analogii expresive, înșiră fluid informațiile și ascultă activ, stârnind mai departe curiozitatea și disponibilitatea oamenilor de a asimila. Nu se mărginește la datele pe care le furnizează subiectul pe care îl tratează, referindu-și sprinten și cu naturalețe la domenii adiacente dar la fel de familiare dânsului (științele sociale, fizica, biologia).
Ca orice individ care își fundamentează activitatea pe concepte științifice și care ține la rigoarea epistemică, domnul profesor Stanciu vădește înclinația de a argumenta, solid și coerent, deși poate cu un surplus de patimă, orice punct de vedere pe care îl scoate pe tapet. Ascultă și celelalte perspective și vede punctele tari din miezul lor, însă dibăcia sa dialectică întoarce argumentele în direcția corespunzătoare. Totul, bineînțeles, într-o atmosferă ludică și relaxată. Într-o descriere succintă, dar riguroasă din punct de vedere psihologic, pe Marius Stanciu îl definesc Agreabilitatea și Conștiinciozitatea. Ca atitudine, pregătire și capacități, este un profesionist. Uman, este o persoană blândă, înțelegătoare și generoasă. Lista poate continua mult, însă, deocamdată ne oprim aici.
"
Diagnostic principal: Tulburare Distimică (F34.1). Probleme structurale: Tulburare de personalitate evitantă (F60.6).
Diagnostic principal: Episod Depresiv Major, Recurent, Unipolar, Moderat (F33.1). Probleme structurale: Amprente pronunțate de personalitate Histrionică (F60.4) și Antisocială (F60.2).
Diagnostic principal: Tulburare Distimică (F34.1). Probleme structurale: Amprente pronunțate de personalitate evitantă (F60.6).
