De ce ai auzit de Freud și nu de Paul Meehl ? (81 de ani după…)

P.S.: Astăzi (23 septembrie) se împlinesc 81 de ani de la moartea lui Sigmund Freud. 

Gândește-te cinci secunde la primul psiholog care-ți vine în minte și scrie-i numele pe o foaie. Nu-mi place să mă hazardez în generarea unor statistici, însă intuiția mea este că peste 50% din persoane vor scrie “Freud” și  30% vor scrie “Jordan B. Peterson”.  Au, inima ! Resturile, ca de obicei, le aruncăm la porci: J.B. Watson, B.F. Skinner, Jean Piaget, Alfred Bandura, Leon Festinger sau Carl Rogers.

Pentru mine și colegii mei care lucrează în spațiul academic, aceste procente nu relevă nimic altceva decât viciile inerente ale procesului de transmisie culturală. Evoluția culturii, vedeți voi, operează profund diferit de cea biologică. Când vine vorba de gene, primești în mare măsură o combinație din ce au părinții tăi în dotare. Desigur, există gene recesive și dominante, cât și conflicte intragenomice sau factori ce manipulează procesul meiotic (Rhoades, 1942). Câteodată unele gene se mai și sting sau te pomenești cu material viral în genom via revers transcriptază. În mare măsură, însă, mâna ta de “poker” e rezultatul unui amestec nedistorsionat moștenit pe linie parentală.

Când vine vorba de particule culturale, pe de altă parte, lucrurile stau cumva diferit. În primul rând, “părinții” tăi pot fi virtual milioane. Mai preiei o idee proastă de la tată, una de la mamă, două-trei de la bunici și frați, câteva zeci de la profesorii tăi frustrați și de la Antena 3 și, nu în ultimul rând, câteva sute de la băiatul rău din fundul clasei care bea bere pe sub bancă, face avioane din hârtie și scuipă cornete. În al doilea rând, procesul de transmisie este unul complet viciat. În cuvinte mai simple, propagarea particulelor culturale și a artefactelor de-a lungul generațiilor implică o mulțime de euristici și distorsiuni (vezi de exemplu Boyd & Richerson, 1985, 2005; Henrich & McElreath, 2003, 2007) care țin atât de context (e.g. succesul, prestigiul sau similaritatea modelului copiat, frecvența lui de apariție, etc.), cât și de conținut. Cum nu este scopul meu aici să introduc cititorul pe tărâmul modelelor matematice implementate în literatura de specialitate pentru a înțelege evoluția culturii (dar vezi Boyd & Richerson, 1985), mă voi rezuma în continuare doar la prima etapă: distorsiunile de conținut. În fond, înainte ca ceva să devină popular și răspândit pe baza conformismului, acel ceva trebuie mai întâi să gâdile emoțional oamenii, nu-i așa ?

Freud e încă…sexy

SEX ! Liviu DRAGNEA ! NICUȘOR ! Panarame ! Sunt sigur că ți-am captat atenția. Invariabil ce prostii voi scrie în continuare, doar introducerea acestor cuvinte în text crește probabilitatea ca în memoria ta să se implanteze acum mai multe lucruri decât de obicei. Imaginează-ți facultatea atenției asemeni unei site. De fiecare dată când auzi sau citești despre lucruri care îți ating centrii emoționali, găurile acestei site se dilată. Partea bună e că în felul acesta poți afla o mulțime de lucruri interesante. Partea proastă e că prin găurile sitei se pot strecura câteodată și mici paraziți cognitivi. Sunt miturile de genul “omul își folosește doar 10% din creier” astfel de paraziți? Probabil că da. Ideea în sine că dacă nu te duce căpșorul prea tare, specialiștii te pot totuși ajuta cumva, are un sâmbure de optimism în interior, deși informația este una profund eronată (Dekker et al., 2012). În afara acestui mit persistent există, bineînțeles, o mulțime de altele, iar specialiștii în marketing exploatează din plin aceste vicii inerente ale arhitecturii mintale umane. Fie că știu sau nu unde este plasat adevărul (vezi Frankfurt, 1986, 2005), interesul lor primar îl reprezintă exploatarea financiară a celui naiv, credul și optimist, nu promovarea bunăstării printre semenii lor.

Sigmund Freud, bineînțeles, nu era un specialist în marketing. Deși parte din ideile sale au fost într-adevăr folosite pentru comercializarea unor produse și manipularea maselor, rolul primar în această întreprindere l-a jucat nepotul său – Edward Louis Bernays (1923), nu celebrul neurolog austriac. De fapt, Freud a refuzat adesea propunerile lui Bernays de a se populariza prin ziarele americane vorbind despre sex (Tye, 1998, pp. 185-190), manifestând astfel o exemplară integritate intelectuală și conduită academică. Nefericirea, însă, face ca unul din subiectele primare abordate de Freud să fi fost chiar sexul. De la celebra “Injecție a Irmei” din Die Traumdeutung (1899) la stadiile dezvoltării sexuale discutate în Drei Abhandlungen zur Sexualtheorie (Trei eseuri asupra Teoriei Sexualității, 1905) și complexul lui Oedip (1910), subiectul sexului traversează întreaga operă a lui Freud, făcând prin urmare dificil de realizat divorțul analizei popularității sale de rezonanța emoțională pe care subiectul o are în cavitatea minții umane.

Este foarte posibil, bineînțeles, ca Sigmund Freud să fi fost un geniu din punct de vedere psihometric. Nu vom ști asta niciodată pentru că Binet și Simon au publicat primele teste de inteligență abia în 1908 și 1911 și cu un cu totul alt scop decât organizarea unor concursuri de potență mentală. Istoriometric – pentru a folosi termenul consacrat de D.K. Simonton (2009) – știm sigur că Freud și-a lăsat atât de mult amprenta asupra dinamicii intelectuale a secolului XX, încât majoritatea producțiilor hollywoodiene continuă să ilustreze și astăzi o formă de terapie psihodinamică pe celuloid. Freud “personajul”, însă, este diferit față de Freud “psihologul și neurologul” creionat de opera sa. Astfel, dacă singurele tale surse de informare gravitează în jurul lui Karl Popper (1963:33-39) și J.B. Watson (1913), este foarte probabil ca imaginea ta să fie una distorsionată.

Vedeți voi, Freud “personajul” e genul de tip care explică equinofobia (i.e. frica de cai) lui Hebert Graf (Micul Hans) făcând apel doar la “anxietatea de castrare” sau complexul lui Oedip. Freud “real”, pe de altă, nu aderă niciodată la o asemenea interpretare dogmatică a cazului (Freud, 2002: 34). El discută situația lui Graf în coordonate multiple care țin atât de traversarea stadiului Oedipal al dezvoltării psiho-sexuale, cât și de conflictele emoționale legate de masturbare sau nașterea unei mici surori care l-ar fi putut afecta pe copil. Freud “personajul” este obsedat de sex și sigur pe el. Freud “real” e un tip care avansează ipoteze îndrăznețe, dar rămâne totuși implantat în empirism și buna conduită a metodologiei științifice. Posteritatea, bineînțeles, îl cunoaște doar pe Freud “personajul”, viz. caricatura din paie ușor de atacat și pus în contrast cu rigurozitatea specifică Behaviorismului. Afirmația, desigur, merge și invers. Spun acest lucru deoarece J.B. Watson nu a spus niciodată “dați-mi o duzină de copii sănătoși și fac orice din ei” simpliciter. Nu ! Dacă vrei să citezi corect, adaugă te rog, și ce urmează, viz “[…] mă hazardez aici peste informațiile avute și admit asta, dar la fel au făcut-o și cei care au promovat o idee contrară preț de milenii.” (Watson, 1930: 82). Morala e simplă: ce știi tu despre istoria psihologiei e ceea ce scrie în manuale – adică o poveste ușor de înțeles de copiii de 18 ani care vin la facultate sperând să ajungă Clarice M. Starling. Da, știu ! Asta e la fel de “profundă” ca selecția mea de muzică House.

Revenind la subiectul principal al articolului acum, se desprinde cu necesitate logică concluzia conform căreia Freud  “personajul” nu ar fi ajuns niciodată atât de celebru dacă printre subiectele abordate nu s-ar fi găsit sexul și moartea (Eros și Thanatos). Aceste două subiecte ating creierul uman cu lejeritate deoarece craniile noastre moderne găzduiesc în continuare o minte tăiată la colțuri după condițiile de trai din Pleistocen. Paul Meehl, pe de altă parte, nu a vorbit niciodată despre sex. Printre contribuțiile sale esențiale în psihologie putem enumera delimitarea perimetrului semantic al termenului de „construct psihologic” (Cronbach & Meehl, 1955; MacCorquodale & Meehl, 1948), ipoteza – de altfel adevărată – că psihozele funcționale precum schizofrenia au baze genetice (Meehl, 1962) și, nu în ultimul rând, predicția (scuzați gluma) că predicțiile noastre clinice vor fi întotdeauna mai slabe decât modelele statistice-matematice (Meehl, 2013/1954). Cu alte cuvinte, Paul Meehl a revoluționat psihologia fără a fi o vedetă, fără a fi sexy și fără a purta ochelari Moscot.

Paul Meehl, însă, nu era sigur de nimic (Waller et al., 2013). Chiar și o lectură pe diagonală a operei sale ne conduce la concluzia că mare parte din eforturile sale intelectuale au fost direcționate către combaterea narcisismului nativ al psihologului contemporan. Mai articulat, opera lui ne aruncă pe o traiectorie de coliziune cu realizarea că psihologia nu este o știință “tare” și testarea statistică a ipotezelor ne spune (metaforic vorbind) doar în ce direcție bate vântul, nu cât de tare o face. În consecință, Meehl nu a avut niciodată parte de cele 15 minute de celebritate despre care vorbea Andy Warhol și nici nu  devenit un “personaj” revendicat de posteritate. Meehl a fost Captain Beefheart, iar Freud a fost The Beatles. Cu toate acestea, după ce tragem linie și însumăm toate numerele, Meehl a inventat focul, iar Freud a inventat o roată pătrată (indiciu: terapia psihodinamică modernă este o roată rotundă).

În loc de final…

Oamenii, îndeosebi cei comozi, care nu doresc să facă eforturi intelectuale substanțiale pentru a penetra cognitiv universul, vor prefera întotdeauna iluzia certitudinii în locul paradoxului socratic. Cei ce spun inepții, indiferent cât de slab sunt acestea susținute de probe empirice, vor supraviețui deoarece ei oferă iluzia siguranței. Gânditorii ca Paul Meehl sunt o relicvă a trecutului, viz. un organ vestigial în evoluția culturii la fel ca coccisul sau plica semilunaris în anatomia umană. În aceste coordonate, cei mulți, anxioși și needucați vor îmbrățișa pseudo-iluminații sau miturile urbane. Astăzi, la 81 de ani de la moartea lui Freud simțim aceste tendințe mai mult ca niciodată. Câți dintre cititorii acestui articol și-au rupt din timp ca să lectureze cu adevărat opera neurologului austriac fără a recurge la bibliografia secundară? Nu răspundeți…timpul e scurt și oricât de inteligenți ne-am crede, cu toții preferăm iluzia siguranței. O întrebare și mai bună: câți au citit Paul Meehl?

Bibliografie

Bernays, E. (1923). Crystallizing Public Opinion. New York: Boni and Liveright.

Boyd, R., & Richerson, P. J. (1985). Culture and the evolutionary process. Chicago, IL, US: University of Chicago Press.

Boyd, R., & Richerson, P. J. (2005). Not by genes alone: How culture transformed human evolution. Chicago, IL, US: University of Chicago Press.

Cronbach, L. J., & Meehl, P. E. (1995). Construct Validity in Psychological Tests. Psycholocial Bulletin, 52(4): 281-302.

Dekker, S., Lee, N. C., Howard-Jones, P., Jolles, J. (2012). Neuromyths in Education: Prevalence and Predictors of Misconceptions among Teachers. Frontiers of Psychology, 3: 429.

Frankfurt, H. (1986). On Bullshit. Raritan Quarterly Review, 6(2).

Frankfurt, H. (2005). On Bullshit. Princeton, N.J.: Princeton University Press.

Freud, S. (1899) Die Traumdeutung. Franz Deuticke & Lepizig. Vienna.

Freud, S. (1910). A Special Type of Choice of Object made by Men (Contributions to the Psychology of Love I). The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud, Vol. XI (1910): Five Lectures on Psycho-Analysis, Leonardo da Vinci and Other works.

Freud, S. (2002). The ‘Wolfman’and Other Cases. Louse Adey Huish, Penguin books.

Temin, H. M. (1986). Retroviruses and evolution. Cell Biohysics, 9(1-2): 9-16.

Henrich, J., & McElreath, R. (2003). The Evolution of Cultural Evolution. Evolutionary Anthropology, 12: 123-135.

Henrich, J., & McElreath, R. (2007). Dual Inheritance Theory: the evolution of human cultural capacities and cultural evolution. În R. Dunbar & L. Barrett (Eds.) Oxford Handbook of Evolutionary Psychology, Ch. 38, Oxford: Oxford University Press.

MacCorquodale, K., & Meehl, P. E. (1948). On a distinction between hypothetical constucts and intervening variables. Psychological Review, 55(2): 95-107.

Meehl, P. E. (1962). Schizotaxia, schizotypy, schizophrenia. American Psychologist, 17(12): 827-838.

Meehl, P. E. (1973). Psychodiagnosis: Selected papers. Minneapolis (MN): University of Minnesota Press.

Meehl, P. E. (2013). Clinical Versus Statistical Prediction: A Theoretical Analysis and a Review of the Evidence. Echo Pont Books & Media.

Popper, K. (1963). Conjectures and Refutations: The Growth of Scientific Knowledge. London: Routledge and Keagan Paul.

Rhoades, M. M. (1942). Preferential segregation in maize. Genetics, 27: 395-407.

Simonton, D. K. (2009). Genius 101. Springer Publishing.

Tye, L (1998). The Father of Spin: Edward L. Bernays and the Birth of Public Relations. New York: Crown.

Waller, N. G., Yonce, L. J., Grove, W. M., Faust, D., & Lenzenweger (Eds.) (2013) A Paul Meehl Reader: Essays on the Practice of Scientific Psychology. Kindle Edition.

Watson, J. B. (1913). Psychology as the Behaviorist Views it, Psychological Review, 20: 158–177.

Watson, J. B. (1930). Behaviorism (Revised edition). Chicago: University of Chicago Press.