Dr. Marius M. Stanciupsihoterapie cognitiv-comportamentala
Vrei să știi ce a fost “fierbinte” în 2018 în materie de psihologie, științe cognitive și neurobiologie ? Nicio problemă. Lista de mai jos a fost concepută de un psiholog pentru psihologi (*powered by Choice):
IANUARIE 2018: primul AI capabil să învingă oamenii la un test de comprehensiune a unui text.
Fie că ești sau nu interesat de domeniul Inteligenței Artificiale sau de problemele centrale dezbătute în aria cunoscută sub numele de filozofie a minții, este improbabil să nu te fi intersectat până acum măcar superficial cu articolul publicat de John Searle acum 38 de ani în Behavioral Brain Sciences, intitulat sugestiv “Minți, Creiere și Programe” (Searle, 1980). Având drept coloană vertebrală un experiment mintal legat de comprehensiunea limbajului scris (i.e. Camera Chinezească), articolul lui Searle milita împotriva poziției filozofice (AI tare) conform căreia simpla manipulare și procesare formală a simbolurilor poate conduce în final la “înțelegere”. Concluzia lui Searle – de altfel, controversată și dezbătută intensă în ultimele decenii – era că semantica și intenționalitatea nu pot fi reduse la procese pur mecanice.
Pentru conglomeratul multinațional chinezesc Alibaba Group, însă, dacă un calculator “înțelege” sau nu ceea ce procesează are foarte puțină importanță din punct de vedere comercial. Astfel, folosind un model neural cu învățare ierarhică, grupul Alibaba a reușit să creeze în ianuarie 2018 primul program din istorie capabil să învingă omul la un test de comprehensiune a unui text (82.44 vs 82.30 puncte). Mai precis, folosind Stanford Question Answering Dataset (Squad), programul a trebuit să citească echivalentul a 500 articole Wikipedia, răspunzând ulterior la 100.000 de perechi formate din întrebări și răspunsuri.
“Cum delimităm perimetrul semantic al ‘înțelegerii’?” – astfel de întrebări, bineînțeles, sunt chiar mai importante astăzi decât în anii ’70 și ’80, atunci când Block și Searle au formulat primele argumente împotriva funcționalismului clasic, de stare-mașină. Întrucât calculatoarele au ajuns în timp mult mai performante decât noi atunci când vine vorba de jucat șah sau go, analizat și procesat cantități astronomice de date sau executat calculele matematice complexe, comprehensiunea limbajului a rămas pentru multă vreme o insulă a superiorității noastre cognitive în fața inteligenței artificiale. Anul 2018, însă, a spulberat acest rezervor al stimei de sine, arătându-ne că în viitor nu doar munca fizică, ci și cea legată de predat va fi (cel mai probabil) preluată de roboți. Un lucru e cert: în maxim un deceniu de acum nu vei mai fi așa frustrat atunci când copilul tău îți va adresa ad nauseam diverse întrebări despre univers. Pur și simplu vei ruga robotul-tutore să-i explice de ce “e cerul albastru”, de ce “are loc încălzirea globală” și de ce “sunt politicienii corupți”.
Link către articol:
https://www.bloomberg.com/news/articles/2018-01-15/alibaba-s-ai-outgunned-humans-in-key-stanford-reading-test
FEBRUARIE 2018: cea mai amplă meta-analiză realizată pe tema eficienței antidepresivelor
Continuăm seria retrospectivei 2018 în psihologie și științe cognitive, amintindu-vă că luna februarie ne-a adus cea mai amplă meta-analiză realizată până în prezent pe tema eficienței antidepresivelor. Publicată pe 21 februarie în prestigiosul jurnal “The Lancet”, studiul efectuat de Cipriani et al (2018) se aliniază aproape perfect cu datele publicate anterior în literatură (e.g. Khan et al., 2008; Jackobsen et al., 2017) arătându-ne că “DA ! Într-adevăr – antidepresivele funcționează !”, însă efectul lor peste placebo este (sensu amplo) modest și aflat sub standardele clinice din alte ramuri ale medicinei (Jackobsen et al., 2017).
Întrucât am mai scris extensiv despre acest subiect înainte, vă lăsăm mai jos atât link-ul către articolul original al autorilor, cât și analiza realizată de mine pe marginea subiectului. Acum, în lunile reci de iarnă, tema este cu atât mai relevantă cu cât vremea ne îndeamnă mai degrabă să “hibernăm”, iar pușculița să preferăm bombonele psihoactive în locul terapiei…
Link-uri utile:
https://www.thelancet.com/…/PIIS0140-6736(17)32802…/fulltext
http://newsletter.apsi.ro/…/antidepresivele-la-momentul-ad…/
https://www.la-psiholog.ro/…/antidepresive-sau-psihoterapie…
MARTIE 2018: terapie celulară pentru Alzheimer: o rază de speranță testată pe modele animale.
Afectând aproximativ 30 de milioane de persoane pe întregul glob (GBD, 2015), Boala Alzheimer este cauză primă a demențelor diagnosticate astăzi în spitale, cât și una dintre cele mai costisitoare afecțiuni din lumea occidentală. Deși cercetările au arătat că această boală cronică neurodegenerativă are cauze genetice pronunțate (e.g. Ballard et al., 2011), etiologia sa este încă incertă, fiind implicați adesea multiplii factori de risc care merg de la hipertensiune și fumat până la traumatisme timpurii cranio-cerebrale (Burns & Iliffe, 2009).
Deși suntem departe de a găsi o “cură” pentru Alzeheimer, iar medicația avută în prezent la dispoziție, viz. inhibitori de acetilcolingerază sau antagoniști NMDA, aduc pacienților doar beneficii minore, un articol publicat în martie 2018 în prestigiosul jurnal “Neuron” aruncă o rază de speranță în direcția gestionării corespunzătoare a acestei tulburări debilitante prin intermediul terapiei celulare. Mai precis, echipa coordonată de Jorge Palop și Martinez-Losa (Martinez-Losa et al., 2018) s-au focalizat asupra interneuronilor inhibitori, injectând aceste celule în creierul unor modele animale (a se citi: șoricei knock-out) cu Alzheimer pentru a le restitui ritmurile cerebrale. În baza capacități remarcabile de integrare a acestor neuroni în țesuturile nervoase, savanții au apreciat că proceduri similare vor putea fi folosite în viitor și pe oameni pentru a adresa un spectru vast de “tulburări cognitive asociate cu anomalii la nivelul ritmurilor cerebrale și activitate epileptică”.
Link către articol:
https://www.cell.com/neuron/fulltext/S0896-6273(18)30150-8
APRILIE 2018: O analiză genetică la nivel de genom punctează 44 de locuri independente asociate cu riscul de a dezvolta Tulburare Depresivă Majoră.
Orice trăsătură imaginabilă – incluzând aici și comportamentele noastre sau șabloanele după care procesăm informația, bineînțeles – este influențată atât de factori genetici, cât și de factori ce țin de mediu. De fapt, eritabilitatea pendulează mereu între 0 și 1, iar acest lucru este valabil și pentru endofenotipurile asociate unor afecțiuni psihologice a căror substrat genetic nu este considerat în mod uzual foarte important. În planul constructelor de personalitate, spre exemplu, datele publicate în literatura de specialitate sugerează că Nevrotismul (marele factor Big Five) mediază relația dintre factorii genetici de risc și simptomele specifice depresiei (e.g. Navrady et al., 2018) printr-un lanț cauzal care implică, cel mai probabil, o rezistență scăzută la stres și o predispoziție pronunțată spre a ne face griji.
O cercetare publicată în aprilie 2018 în Nature Genetics a încercat, însă, să aprecieze într-o manieră foarte riguroasă volumul factorilor de risc care pot influența incidența unui episod depresiv în coordonatele unor contexte nefavorabile de viață. Astfel, studiul efectuat de Wray et al. (2018) la nivel de genom punctează spre 44 de locuri independente. Toate persoanele, desigur, au o combinație din acești factori genetici de risc primiți pe linie parentală asemeni unei primi mâini de poker cu care îți începi “jocul vieții”. La final, cel mai probabil, e dezirabil să înveți când să blufezi sau să spui pas.
Link către articol:
https://www.nature.com/articles/s41588-018-0090-3
MAI 2018: publicarea draftului ICD-11 de către Organizația Mondială a Sănătății.
Continuăm retrospectiva anului 2018 cu o publicație care ar trebui să intereseze toți psihologii și psihiatrii din România, deopotrivă. După cum poate fi ușor inferat și din titlu, vorbim despre draftul din iunie al ICD-11 care urmează a fi implementat de către Statele Membre în mai anul acesta. Fără a intra aici în detalii prea elaborate, proiectul a adus o serie de modificări importante față de versiunea anterioară (10), printre cele mai importante fiind (1) introducerea tulburării de jocuri video (6C51) drept diagnostic oficial; și (2) dizolvarea nosologiei categoriale a tulburărilor de personalitate, însoțită de o reconceptualizare a lor în termeni dimensionali.
Întrucât am mai discutat despre riscurile și beneficiile oferite de prezența unui diagnostic oficial legat de jucatul abuziv pe calculator în newsletter-ul din iulie al APR (vezi link-ul mai jos), ne vom focaliza în continuare doar pe cel de-al doilea punct amintit anterior. Mai explicit, începând cu mai 2019, clinicienii nu vor mai pune diagnostice de genul “tulburării obsesiv-compulsive de personalitate”, ci vor preciza doar că persoana are “dificultăți de personalitate cu aspecte dominante pe afectivitate negativă și anakastie”. Reformularea diagnosticului din antica axă II a DSM în termeni de continuitate va preciza astfel severitatea problemelor structurale (i.e. dificultăți, respectiv tulburare ușoară, moderată sau severă), dar și amprentele dominante care o marchează, viz. “afectivitate negativă”, “detașare” (socială sau emoțională), “disocialitate” (cu centrare pe sine sau lipsa empatiei), “dezinhibare” și “anakastie” (cu focalizare pe perfectionism sau constrângere emoțională și comportamentală). Nu în ultimul rând, ICD-11 va permite, totuși, precizarea prezenței unor tipare de tip borderline în diagnosticul oficial.
Analizând modificările, după cum apreciază și Bach & First (2018), modelul dimensional al problemelor de ordin structural promovat în ICD-11 are menirea de a menține redus riscul de supra-patologizare, oferind concomitent și o sincronizare empirică exemplară cu modelele consecrate ale personalității umane (e,g, Big Five, Costa & McCrae, 1992; sau HEXACO).
Link-uri utile:
https://icd.who.int/dev11/l-m/en#/http://id.who.int/icd/entity/1448597234
https://bmcpsychiatry.biomedcentral.com/articles/10.1186/s12888-018-1908-3
IUNIE 2018: Feedback-ul formal crește succesul în terapie
Cât de mult contează feedback-ul oferit de client într-o terapie? A vorbi din experiența personală despre acest subiect ar fi complet impropriu în secolul XXI. Începând cu Luborsky et al. (1986) și terminând cu Wampold și Imel (2015), trei decenii de cercetare în domeniul psihoterapiei ne-au adus tot mai multe probe în direcția susținerii concluziei conform căreia abilitățile și calitățile terapeutului explică o parte mai mare din varianța rezultatelor obținute decât tehnica utilizată (e.g. Wampold & Brown, 2005). Terapeutul, însă, oricât de bun ar fi sau s-ar crede, are de asemenea sarcina de a viza în permanență îmbunătățirea calității serviciilor oferite dacă: 1) chiar apreciază pozitiv și necondiționat clienții săi; 2) își asumă pe deplin codul deontologic; și 3) înțelege de ce un regim de selecție bazat pe calitatea alianței e salutar în spațiul autohton.
Pentru multe persoane, desigur, FIT nu înseamnă nimic mai mult decât a face zilnic 50 de tracțiuni la bară. Pentru psihoterapeuții informați, însă, FIT reprezintă o procedură de monitorizare continuă a alianței, urmată de adaptarea serviciilor oferite la nevoile și după recomandările clientului. Deși anumite cercetări precedente au subliniat importanța utilizării active a feedback-ului formal în planul îmbunătățirii rezultatelor obținute în cabinet (e.g. Anker, Duncan & Sparks, 2009; Campbell & Hemsley, 2009; Delgadillo et al., 2017; Reese, Norsworthy & Rowlands, 2009), studiile s-au focalizat fie doar pe paradigma cognitiv-comportamentală (Janse et al., 2017), fie au implementat o metodologie de slabă calitate (e.g. Kendrick et al. 2016). Un nou articol publicat în iunie 2018 în Lancet Psychiatry (Delgadillo et al., 2018), pe de altă parte, a reușit adreseze definitiv și pertinent aceste neajunsuri. Folosind un eșantion format din 79 psihoterapeuți și 2233 de pacienți alocați aleatoriu, echipa condusă de Delgadillo a arătat că deși mărimea efectului este mică spre moderată (d=0.23), utilizarea feedback-ului formal conduce la rezultate statistic semnificative atât în tratarea episodului depresiv major, cât și în gestionarea tulburării generalizate de anxietate. Morala e simplă: confruntarea cu propriile limitări este preferabilă iluziei de infailibilitate.
Link către articol: https://www.thelancet.com/journals/lanpsy/article/PIIS2215-0366(18)30162-7/fulltext
IULIE 2018: Inteligența Artificială poate să-ți deducă trăsăturile de personalitate doar din urmărirea privirii tale.
Fie că ești sau nu un împătimit al informaticii, un lucru este cert: domeniul personologiei computaționale va avea un impact enorm asupra felului în care este realizat marketingul în secolul XXI. Acum mai bine de jumătate de secol, Paul Meehl (1954) expunea în mod exemplar hibele centrale ale metodelor “clinice” de predicție și evaluare, argumentând că oricât de pricepuți, educați și obiectivi am încerca să fim, modele statistice de analiză vor fi mereu mai performante decât cele realizate în țesuturile noastre moi, neuronale. Meta-analizele recente, desigur (e.g. Grove et al., 2000; White et al., 2006), l-au validat pe Meehl, nu pe Holt (1958, 1970), iar acest fapt are un impact deosebit când vine vorba de marketing.
In nuce, personologia computațională este acel domeniu lipsit de scrupule prin care inteligența artificială este folosită pentru a infera trăsăturile cardinale de personalitate ale unui utilizator analizând ce scrie, face și postează online acesta. Spre exemplu, dacă ultimele tale trei căutări pe Google sunt legate de riscuri și pericole, iar click-urile tale se desfășoară cu o viteză fulgerătoare de 200ms, probabil Nevrotismul tău e mare și, pe cale de consecință, ești ușor de manipulat prin frică. Deși domeniul este unul relativ tânăr (Mairesse et al., 2007), cercetările empirice au arătat că mașinile sunt capabilă să identifice cu o precizie uriașă trăsăturile de personalitate Big Five ale utilizatorilor rețelelor de socializare, chiar mai bine decât o fac specialiștii (Youyou, Kosinski & Stillwell, 2015). De fapt, în umbra scandalului Cambridge Analytica, astfel de algoritmi nici nu au nevoie să treacă prin GDPR întrucât ceea ce este scanat e reprezentat de indicatori indirecți de procură (e.g. viteza click-urilor, viteza de mișcare a mouse-ului pe ecran, viteza mesajelor text, etc.) extrași prin trackere.
Iulie 2018, însă, ne-a adus un nou mod de a infera personalitatea unui utilizator urmărind privirea acestuia prin intermediul camerele de filmat. Mai precis, studiul publicat de Hoppe et al. (2018) în Frontiers in Human Neuroscience arată pentru prima oară că uitându-ne doar la comportamentul vizual al unui individ, se pot face predicții precise pe patru factori Big Five (McCrae & Costa, 2010), împreună cu ceea ce psihologi numesc curiozitate perceptivă (Collins et al., 2004). Pentru toți cei interesați, vă oferim linkul studiului mai jos. Să-ți tot faci selfie-uri pe Instagram, nu ?
Link către articol:
https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fnhum.2018.00105/full
AUGUST 2018: neuronii din cortexul entorhinal lateral (LEC) ne permit experimentarea subiectivă a timpului.
“Timpul este o iluzie”, spunea Albert Einstein, iar o interpretare constructivistă a metafizicii kantiene nu ne-ar depărta prea mult de o concluzie similară. Într-adevăr, oricât de mult am încerca să ne zbatem, timpul și spațiul par a fi coordonatele imuabile ale existenței sau produsul final al singurelor judecăți sintetice a priori pe care natura ni le îngăduie. Astfel, dacă ne permitem temporar derapajul spre polul metaforic al limbajul, ne găsim adesea prinși în “chihlimbarul momentului”, după cum se exprima plastic și Kurt Vonnegut.
Pentru savantul contemporan, însă, interogațiile filozofice pe marginea timpului au o minimă valoare epistemologică. În virtutea unei poziții naturaliste, semnătura lui în experiențele noastre subiective și efemere reprezintă pur și simplu produsul evoluției. Mai precis: biologia ne-a înzestrat cu multiple ceasuri interne pentru a ne sincroniza cu evenimentele ciclice naturale (e.g. nucleul suprachiasmatic), în timp ce societatea ne-a oferit convenții arbitrare pentru a ne ancora în memoria colectivă. Sediul realității, totuși, rămâne creierul, iar felul în care acesta reușește să construiască percepția timpului reprezintă chiar subiectul central al unui studiu publicat recent în Nature, în august 2018.
Pășind pe urmele descoperirii realizate de Moser (laureat al premiului Nobel în 2014) conform căreia creierul uman deține celule-grilaj specializate în codificarea spațialității, cercetătorii de la Kavli Institute for Systems Neuroscience din Norvegia și-au focalizat atenția asupra cortexului lateral entorhinal (LEC), viz. o regiune din lobul temporal asociată în mod uzual cu memoria și capacitatea de a naviga un anumit mediu. Atunci când psihologii și neurobiologii vorbesc despre memorie, desigur, ei denotă de fapt un sistem complex care înglobează atât memoria episodică și autobiografică, cât și cea semantică și procedurală. Această distincție – operată, de altfel, pentru prima dată de către Endel Tulving (1972) – ne ajută să diferențiem la nivel conceptual între acele amintiri magice pe care le avem despre primul sărut, spre exemplu, și informația deținută despre viteza luminii în vid sau algoritmul de rezolvare al ecuației de gradul II. Mai articulat, spre deosebire de memoria semantică (“ce știu despre lume?”), cea episodică are o pronunțată componentă spațială (“unde?”) și temporală (“când?”), motiv pentru care absența ei ne-ar face incapabili să ne relatăm viața într-o manieră coerentă.
Într-o serie de experimente ingenioase realizate pe șobolani de laborator, Tsao și colaboratori săi (Tsao et al., 2018) au arătat că întregi populații de neuroni din LEC (Cortexul entorhinal lateral) encodează experiența, permițând (cel mai probabil) reprezentarea internă a timpului. Având o activitate dependentă de experiențe noi, această rețea de neuroni nu înregistrează în mod explicit “trecerea” timpului, ci viteza de schimbare la nivel fenomenal a experiențelor avute. În consecință, date fiind omologiile existente între regiunile neuroanatomice ale creierelor de șobolan examinate în laborator și cele umane, cercetarea sugerează că formatul memoriei episodice presupune integrarea informațiilor spațiale, venite din cortexul medial entorhinal, cu cele ale LEC în interiorul hipocampului. În felul acesta, hipocampul ajunge să dețină o imagine unitară a “ce, unde și când” s-a produs un eveniment. Corolar: vrei ca timpul să treacă mai greu la nivel subiectiv ? Simplu – fă mai multe lucruri și fi în mai multe locuri !
Link către articol:
https://www.nature.com/articles/s41586-018-0459-6
SEPTEMBRIE 2018: arta e mai veche decât crezi – desene abstracte de 73.000 de ani găsite în Africa de Sud.
“Craniile noastre moderne găzduiesc o minte din epoca de piatră”. Această afirmație, repetată aproape ca o mantra în literatura de astăzi, a fost rostită pentru prima oară de către Tooby și Comsmides (1989, 1992), stând la baza psihologiei evoluționiste nativiste umane (Laland & Brown, 2002). Cât de veche este această “minte”, pe de altă parte, a reprezentat întotdeauna o temă importantă de dezbatere pentru antropologi și istorici deopotrivă, tradiția îndemnându-ne să operăm o distincție între “omul anatomic modern” și cel “modern din punct de vedere comportamental / cultural” (vezi spre exemplu Mellars, 2006; Shea, 2011).
Luna ianuarie a anului precedent ne-a adus, bineînțeles, probe pertinente în direcția mutării momentului de migrațiune din Africa cu câteva zeci de mii de ani în urmă, viz. mult înainte decât ne spunea convenția anterioară. Mai precis, fosile de Homo sapiens datate de acum 185.000 de ani au fost găsite în peștera Misliya din Israel (Ghosh, 2018), un alt “șoc” antropologic venind ulterior în luna septembrie.
Întrucât arta abstractă și capacitatea de a genera reprezentări în formă picturală reprezintă o marcă a cogniției specifică omului modern (d’Errico & Stringer, 2011), descoperirea unor desene în peștera Blombos, Africa de Sud, arată că strămoșii noștii erau mult mai inteligenți și creativi decât se credea înainte. Astfel, picturile de la Blombos realizate în ocru plasează apariția cogniției moderne cu cel puțin 30.000 de ani înainte decât ne arătau probele anterioare.
Link către articol:
https://www.nature.com/articles/s41586-018-0514-3#ref-CR1
OCTOMBRIE 2018: Analize statistice evidențiază trei tipuri diferite de depresie, iar una dintre ele nu răspunde deloc la Inhibitori de Reîncărcare ai Serotoninei (SSRI).
“Nu am chef de nimic”; “Nu mai vreau să trăiesc”; “Sunt un om de rahat”; “Viața nu are sens” – astfel de gânduri trec adesea prin mintea unei persoane depresive, conducând în unele cazuri extreme chiar la acte suicidare. Afectând aproximativ 300 de milioane de persoane în întreaga lume (OMS, 2016), depresia – sau, mai corect spus, episodul depresiv major – reprezintă o problemă spinoasă a secolului XXI, care nu dă semne (din păcate) de revers în planul incidenței epidemiologice.
Psihiatrii și neurologii, însă, știu de cel puțin un secol faptul că depresia reprezintă un sindrom polimorf și eterogen din punct de vedere etiologic, fără indicativi obiectivi biologici. În cuvinte mai simple, medicina modernă poate foarte bine să determine de ce suferi de amigdalită sau sinuzită (i.e. ai o colonie de bacterii care ți-a invadat anumite țesuturi), dar nu poate determina cu precizie de ce subit ți-ai pierdut cheful de viață, nu te mai vezi cu prietenii tăi, nu mai derivi plăcere din activitățile care îți plăceau înainte (*anhedonie) și nu crezi că mai merită să-ți cari sisific existența pe coama versantului vicisitudinilor cotidiene.
Un studiu publicat în Scientific Reports în luna octombrie a anului trecut (Tokuda et al., 2018), pe de altă parte, aruncă puțină lumină asupra problemei în cauză, arătând că din punct de vedere statistic, cel puțin, depresia pare să îmbrace trei forme. Astfel, analizând 3000 de măsuri diferite cuprinzând detalii clinice, biologice (e.g. RMN) și specifice anamnezei provenite din partea a 134 de subiecți, echipa condusă de Tomoki Tokuda a arătat că există de fapt trei tipuri distincte de depresie caracterizate de doi mari factori: (1) tiparele de conectare sincronizate între diferite regiuni ale creierului; și (2) prezența traumelor din copilărie. Mai important, persoanele a căror regiuni cerebrale sunt marcate de disfuncții coordonate și care au experimentat, de asemenea, traume în copilărie, par a fi “imune” la tratamentul cu inhibitori de reîncărcare ai serotoninei (SSRI), viz. cele mai populare medicamente pentru depresie.
În final, deși eșantionul mic de analiză nu admite o validitate externă prea ridicată, studiul lui Tokuda et al. (2018) arată într-o manieră empirică faptul că metaforice capetele ale hidrei nu pot fi mereu tăiate folosind sabia farmacologică.
Link către articol:
https://www.nature.com/articles/s41598-018-32521-z
NOIEMBRIE 2018: Un test Turing minim relevă scatologia și umorul pueril drept o tendință esențial umană.
Dacă ai dat vreodată click-uri disperate pe un website sau ai inundate forumurile cu postările tale, e imposibil să nu te fi întâlnit până acum cu celebra fereastră care te roagă să demonstrezi că nu ești o linie de cod (robot) pentru a putea continua. Avându-și originea conceptuală într-un articol scris de Alan Turing în 1950, acea fereastră poartă numele de CAPTCHA (“Completely Automated Public Turing test to tell Computers and Humans Apart”) și reprezintă un test menit să diferențieze între roboți și oameni într-o manieră concludentă folosind o sarcină legată de conținut figural. Dar… dacă ai avea, la fel ca în propunerea inițială avansată de Alan Turing, la îndemână doar o conversație pentru a face diferența ? Mai mult – dacă această conversație ar fi un test Turing minim, limitat la un singur cuvânt? Exact această întrebare stă la baza unui articol publicat noiembrie 2018 în Journal of Experimental Social Psychology.
Plecând de la propunerea inițială a lui Alan Turing, McCoy & Ullman (2018) au colectat inițial date de la peste 1000 de participanți, aceștia fiind rugați să scrie un singur cuvânt pe care ei cred că un calculator l-ar utiliza pentru a păcăli un potențial evaluator uman. Așa cum era de așteptat, aproape 47% dintre propuneri au gravitat în jurul câmpului lexical al minții, focalizarea primară fiind senzațiile și trăirile subiective (e.g. tristețe, doliu, compasiune).
În cea de-a doua parte a studiului, cercetătorii au testat empiric pertinența acestor propuneri avansate. Astfel, 2000 de subiecți au fost recrutați online și rugați să discrimineze între perechi de cuvinte afișate aleatoriu. Niciun cuvânt, bineînțeles, nu provenea în realitate de la un calculator. Analiza datelor a relevat faptul că învingător a fost nu “suflet” sau “empatie”, ci “rahat”, urmat de alte cuvinte tabu sau încărcate cu rezonanță scatologică.
Deși procedura implementată de McCoy și Ullman nu reprezintă nici pe departe un test Turing în adevăratul sens al cuvântului, cercetarea subliniază un aspect important legat de stereotipiile pe care le avem în continuare atunci când vine vorba de calculatoare. Subconștient sau nu, se pare că mulți dintre noi vedem computerele și roboții drept instrumente sterile, lipsite atât de simțire cât și de umor. Măcar un lucru e sigur: comedianții nu vor intra în șomaj structural prea curând !
Link către articol:
https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0022103117303980
DECEMBRIE 2018:
Marius M. Stanciu (împreună cu CHOICE) publică lista celor mai importante publicații din psihologie și științe cognitve. Ahh da…și împodobește bradul :).
Leave a Reply